După grădiniţă

Plecăm, deseori, de la serviciu, plini de energie, hotărîţi să petrecem o seară minunată în familie, alături de copiii noştri. Am planificat din timp după amiaza asta, ne-am eliberat agenda încărcată, am închis telefoanele mobile, am pregătit mîncarea, ca să nu mai ocupăm o bucată de seară şi cu asta, ne-am verificat riguros rezervele de răbdare şi bună dispoziţie şi am plecat la drum, voioşi şi încrezători. Ştim, deja, bine de tot ce important este pentru copilul nostru să ne conectăm şi re-conectăm cu el, cît de multă nevoie are de timp de calitate părinte/copil aşa că, iată, procedăm corect. Măcar azi…

Şi totuşi… Ne preluăm copilul de la grădiniţă, îl întimpinăm cu bucurie, îl îmbrăţişăm strîns, plecăm spre casă şi… pînă ajungem constatăm cu destulă frustrare că stocul de răbdare s-a epuizat şi buna dispoziţie a plecat la plimbare cu altcineva. Copilul nostru e nervos, iritat, plîngăcios, urîcios şi pare că nimic nu-i e pe plac şi nimeni nu-i poate intra în voie.

Proiecţia noastră idilică despre seara petrecută în familie, se destramă ca un puf de păpădie şi rămînem cu realitatea noastră mai puţin mirifică.

Şi atunci ne întrebăm nedumeriţi “de ce e copilul meu aşa de mofturos şi plin de toane după ce îl iau de la grădiniţă”. Ok, înţelegem, i-a fost greu fără noi, dar acum tocmai ne-am reîntîlnit, nu? Ar trebui să fie bucuros că suntem iar împreună.

Un motiv ar fi acesta: după multe ore petrecute la grădiniţă, copilul are nevoie, la fel ca şi adultul, să facă schimb de roluri; să lase la grădiniţă papucii de grădiniţă şi să intre în papucii de acasă. Exact aşa cum şi tu, părinte, ai nevoie să ieşi din rolul de profesor, manager, inginer, medic etc ca să intri inapoi, în haina de părinte. Doar că… nu e aşa de uşor. Dacă ne uităm puţin şi cu sinceritate înspre noi înşine, vom constata că se întîmplă destul de des să ne transportăm problemele şi sentimentele de la serviciu acasă. O zi grea la serviciu se traduce, în multe situaţii, în diverse forme de descărcare pe partenerul de viaţă. Şi ştim foarte bine că nu e corect, însă ne e greu să ne detaşăm. Suntem fericiţi să ajungem acasă, însă TOT ne descărcăm de probleme prin diverse unghere emoţionale ale familiei noastre. Ah… şi suntem ADULŢI… facem, adică, un efort conştient de a lăsa problemele de serviciu la serviciu.

Un al doilea motiv ar fi: e deja un truism faptul că un părinte este conexiunea vitală a unui copil cu lumea, reperul lui în toate şi, mai ales, rezervorul lui emoţional, baza de ataşament (vezi cercetările şi lucrările lui John Bowlby în legătură cu tipurile de ataşament). Tu, părinte, însemni siguranţă, mîngîiere, teritoriu cunoscut, tu eşti, mai ales în perioada în care copilul este de vîrsta grădiniţei, soluţia lui la orice. Şi NU eşti acolo timp de patru pînă la opt ore pe zi, cît stă el la grădiniţă sau şcoală. Ce se întîmplă în timpul acesta?

Copilul tău interacţionează cu mediul, socializează, se consumă emoţional. Îi e frică, îi e somn, se înfurie, se bucură, e plin de curaj, e curios şi întreprinzător, nu e sigur dacă a procedat corect, testează limite şi teritorii necunoscute. E o aventură intensă şi minunată, însă prin care trece singur sau cu ajutorul educatoarei, o oază de siguranţă absolut necesară, însă nu suficientă. La sfîrşitul fiecărei zile, copilul tău are rezervorul emoţional “pe roşu”. Are nevoie să scape rapid de toate emoţiile negative acumulate în timpul zilei şi nedescărcate suficient şi are nevoie să se umple rapid cu sentimentul acela călduţ de siguranţă: sentimentul de “ACASĂ”, unde e cald şi bine, unde pot rîde din tot sufletul, unde pot plînge tare de tot, unde pot să mă înfurii în siguranţă, unde poate să îmi fie frică şi pot ţipa. Poate că ar trebui să te simţi mîndru de tine, părinte, dacă micuţul tău se descarcă pe tine. E un semn clar că ai creat un ataşament emoţional sănătos, că se simte în siguranţă cu tine, că ştie că tu eşti mereu acolo să preiei toate “resturile” emoţionale şi să umpli la loc rezervorul cu dragoste.

Iar dacă îţi vine să spui: “Ok, înţeleg, dar nu e ca şi cum munceşte la grădiniţă toată ziua… În fond ce face acolo? Se joacă non-stop!”, atunci hai să ne gîndim un pic. Tu, părinte adult, faci la serviciu lucruri pe care eşti pregătit (întotdeauna?) din punct de vedere cognitiv, emoţional şi social să le faci. Rezolvi probleme, mediezi conflicte, lucrezi în echipă sau individual, iniţiezi şi dezvolţi relaţii sociale. Ce face, în timpul ăsta, copilul tău la grădiniţă? Face exact aceleaşi lucruri: se implică în activităţi pe care este pregătit, uneori mai bine, alteori mai puţin, din punct de vedere cognitiv, social şi emoţional, să le facă. Construieşte un turn, exersîndu-şi abilităţile motrice fine, sortează jucării după culoare, textură etc, se implică în jocuri de rol pentru a înţelege modul cum funcţionează lumea din punct de vedere social, ia cunoştinţă cu diverse sentimente pe care le experimentează şi gestionează cum poate el, la vîrsta lui, intră în conflicte, îşi apără individualitatea, se defineşte individual, îşi asumă roluri, lucrează în echipă şi multe, multe altele… Jocul este modul în care un copil înţelege lumea, şi-o apropie şi învaţă să facă parte din ea. Dacă stai bine să te gîndeşti… de fapt, copilul tău munceşte fără oprire cît timp e la grădiniţă.

Te mai miră acum reacţia emoţională a copilului tău?

 

Articol de: Sînziana Bălţătescu

 

 

Leave a Comment


NOTE - You can use these HTML tags and attributes:
<a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>